Cineva

sa comenteze acum articolele de atunci.Ce a iesit vedeti aici: http://www.scularea.com

Aceeasi oameni, alte ipostaze

Vinuri romanesti 1900-1989

Primăvara de la Praga

În Republica Cehă, şi cred că şi în alte ţări din Europa de Răsărit, se uită de multe ori că în august 1968 România a fost ameninţată, cel puţin pentru câteva zile, de acelaşi pericol ca şi Cehoslovacia. Pe 21 august, imediat după ocuparea Cehoslovaciei, serviciile secrete american şi francez au semnalat o mişcare masivă de unităţi sovietice şi bulgare în jurul graniţelor româneşti, iar informaţii similare au fost confirmate şi de turiştii cehoslovaci care se întorceau din concediu din Bulgaria şi din Moldova sovietică. Politicienii români au reacţionat în felul lor: toată România se afla, chipurile, cu arma la picior şi orice fabrică urma să devină o fortăreaţă dacă armate străine ar fi trecut frontiera de stat. În felul acesta, între 21 şi 30 august 1968 lumea s-a clătinat la marginea unei catastrofe ale cărei consecinţe nimeni nu şi le putea imagina, nici măcar preşedintele american Johnson şi ministrul Afacerilor Externe al URSS. În măsura în care se poate da crezare ambasadorului Uniunii Sovietice la Washington, Dobrînin, de la cele mai înalte niveluri ale Administraţiei americane s-a insistat pe lângă guvernul sovietic ca „în numele omenirii” să nu atace România, „deoarece rezultatele puteau fi imprevizibile”. Pur şi simplu, datorită opiniei publice mondiale, americanii nu au putut permite ca Uniunea Sovietică să ocupe militar o altă ţară, chiar dacă est-europeană. Până la urmă, Uniunea Sovietică nu s-a hotărât să facă pasul fatal, mai ales că în România nu era ameninţată sau pusă la îndoială „puterea socialistă”. Criza în jurul României s-a încheiat la 31 august 1968, când, în urma consultaţiilor cu centrala de la Moscova, Dobrînin a anunţat că „informaţiile despre invazia în România nu au fost întemeiate pe adevăr”. Cei de la Casa Albă probabil că au respirat uşuraţi.

…

La mijlocul lui iulie 1968, conflictul cehoslovaco-sovietic a ajuns la o ruptură deschisă atunci când conducerea lui Dubček a respins în mod public „scrisoarea celor cinci partide comuniste şi muncitoreşti” adresată Comitetului Central al Partidului Comunist al Cehoslovaciei, care fusese semnată la o şedinţă separată la Varşovia. Dubček a înţeles abia atunci că Brejnev şi ceilalţi conducători comunişti nu s-au lăsat convinşi de „onestitatea” intenţiilor lui şi că doresc să intervină imediat în forţă împotriva „contrarevoluţiei”. Cehoslovacia s-a trezit într-o izolare internaţională perfectă. Abia atunci s-a produs în sfârşit o modificare pozitivă în relaţia cu România.

Imediat, de la 15 iulie, ministrul Afacerilor Externe al Cehoslovaciei a dispus ambasadorului de la Bucureşti să transmită politicienilor români mulţumiri pentru toate manifestările de înţelegere şi simpatie care inundaseră presa românească. A fost transmisă la Bucureşti scrisoarea conducerii Comitetului Central al Partidului Comunist al R. Cehoslovace prin care N. Ceauşescu era invitat să efectueze o vizită în Cehoslovacia, vizită ce urma să aibă loc cât mai repede. Ceauşescu a sosit la Praga la 15 august, adică cu câteva zile înainte de invazie. Scopul ei oficial trebuia să-l constituie semnarea unui nou tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România şi Cehoslovacia, dar în realitate era vorba de demonstrarea existenţei unei alianţe strânse între cele două state, chiar dacă fusese forţată de împrejurări externe. Pentru majoritatea cetăţenilor cehoslovaci, sosirea lui Ceauşescu (ca şi a lui Tito, care avusese loc cu o săptămână înainte) a avut semnificaţia unui sprijin lipsit de echivoc al suveranităţii şi independenţei Cehoslovaciei, iar oaspetele român a fost primit în acest sens. Peste tot unde a apărut în acele zile, oamenii izbucneau în ovaţii, iar la Castelul de la Praga a fost întâmpinat de o mare mulţime care a scandat câteva minute în şir „Trăiască România”.

La patru zile după plecarea lui Ceauşescu, la 21 august 1968, în Cehoslovacia a intrat aproape o jumătate de milion de ruşi, bulgari, polonezi, unguri şi nemţi din Germania de Est înarmaţi. Conducerea României şi-a exprimat imediat un punct de vedere ferm de respingere, care nu a lăsat pe nimeni să se îndoiască de faptul că, în caz de atac, România se va apăra. În situaţia când pe teritoriul întregii Europe de Răsărit se deplasau unităţi militare puternic înarmate şi nu exista în nici un fel certitudinea că aceste unităţi vor intra numai în Cehoslovacia, era necesară o doză mare de curaj. Astfel, lui Ceauşescu personal i se deschidea calea de a-şi consolida propria sa putere, nu numai în România, care în mod tradiţional era anti-rusă, cât şi în lumea democrată, mai ales în Statele Unite ale Americii şi în Europa de Vest. Şi astfel, în timp ce Cehoslovacia ocupată a devenit din nou unul dintre sateliţii sovietici neinteresanţi, România şi-a câştigat, prin poziţia ei fermă, un prestigiu internaţional considerabil, pe care l-a consolidat sosirea la Bucureşti, în august 1969, a preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon.

(sursa: http://www.contrafort.md/2006/135/960.html)

Avand in vedere toate astea si tinand cont de indrumarile pretioase ale Tovarasului N. Ceausescu apar carti de pregatire a populatiei impotriva unui eventual atac.
La 27-28 decembrie in Sesiune a Marii Adunari nationale se adopta, printre altele, Legea privind organizarea apararii nationale a României (Legea 14/1972), în baza careia sistemul national de aparare cuprinde doua categorii de forte: permanente si nepermanente.

Carnetul de membru

E unul din documentele care te faceau sa fii unul din cei multi, stransi uniti in jurul partidului.Contra unei sume “modice” aveai privilegiu de a vota, de a avansa intr-un post de conducere, etc. In cazul in care nu erai membru sau mai rau, erai unul din cei exclusi pt comportament inadecvat se gasea mereu cineva sa te aiba in vizor.In ultimii 17 ani am asistat la tot felul de scene penibile; De la Doina Cornea care si-a ars carnetul de membru de partid in balconul fostului CC, la personaje care cunosc la perfectie limba rusa, care pe vremea aia mergeau la schimb de experienta in DDR si care au fost sefi de sectii in anii ‘80 dar care astazi, repeta obsesiv ca ei nu au fost membri de partid.
La fel ca si Mona Musca un simbol de moralitate al ultimilor 10 ani nimeni sau aproape nimeni nu are curajul sa-si asume responsabilitatea pt ceea ce a facut…atunci sau pentru ceea ce face…acum.

Sondorii 1983

Una din armele cu cea mai mare putere asupra maselor e Propaganda.Pe vremea aceea se numea Presa de Stat iar acum se numeste Presa Libera.Si atunci ca si acum, articolele, reportajele, documentarele s.a.m.d au prezentat si o fac si astazi cu mare succes o imagine deformata a realitatii.Desigur, din principiu, nicio forma de propaganda nu poate fi gandita ca una echidistanta cu atat mai putin facuta in interesul maselor.

În esenţă, folosirea propagandei prin presă este un „viol psihic”, iar în acest caz, presa acţionează ca un declanşator infailibil de comportament social programat şi poate determina orientarea în direcţia dorită, a atitudinii şi comportamentului publicului. În societatea comunistă, mai ales în perioada lui Ceauşescu, propaganda şi manipularea erau la ordinea zilei. În faţa forţei imense a mass-media, indivizii erau dezarmaţi, intoxicaţi şi hrăniţi cu articole ideologice, ceea ce ducea în final la o vulnerabilitate extremă. Amestecul de adevăruri parţiale cu minciuni credibile, crează într-un final acel produs hibrid numit de comunişti „informaţie oficială”. Ziariştii erau obligaţi să publice astfel de materiale ce prezentau, de fapt, o imagine falsă a realităţii reuşitelor şi progresului. Realitatea era filtrată cu grijă, evenimente dispar şi sunt înlocuite cu expresii şi cuvinte doctrinare placte cu limbă de lemn. Tot ceea ce e negativ este pus doar în cârca occidentului, atitudine pe care o vom prezenta în materialele din campania anticapitalistă, pentru ca textele despre România să prevadă şi să prezinte doar imaginea unei societăţi perfecte.
Cum spunea şi Goebbels – “marele tribun al viului grai şi un propagandist care folosea minciuna într-un mod atât de constant şi de cinic” – „propaganda bună este aceea care duce la succes, iar propaganda rea este aceea care-şi ratează scopul, oricât ar fi de inteligentă, căci propaganda nu are misiunea de a fi inteligentă, ci de a asigura succesul”. Conform studiului făcut de Vladimir Volkoff, Goebbels dispunea de trei sute de ofiţeri şi cinci sute de ngajaţi care munceau non-stop la manipularea informaţiei, căci tot „micului doctor” i se atribuie şi următoarea expresie, cum că: „o minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr” căci „propaganda nu are nimic în comun cu adevărul”. Pe de altă parte, într-un alt studiu, acelaşi Goebbels este citat ca spunând: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obţine un anumit efect”.

(sursa: ro.wikipedia.org)

În Doctrina pentru operaţii psihologice a forţelor armate ale SUA din 2003 se poate găsi una din puţinele definiţii “oficiale” ale propagandei, înscrisă într-un document doctrinar militar: Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naţionale în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări. Tot aici, propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înţeleagă că informaţia ar emana de la altă sursă decât cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; şi Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului.

Relaţia între noţiunile de “Propagandă” şi “Relaţii publice” este complexă şi – în funcţie de interesele de moment şi de concepţia despre lume – poate să fie structurată în diverse feluri. În urma ultimelor evenimente desfăşurate pe plan mondial, chiar şi deosebirile între propagandă şi relaţii publice sunt greu de sesizat. În funcţie de punctul de vedere al celor interesaţi, propaganda poate fi opusul relaţiilor publice, în măsura în care relaţiile publice “informează”, în timp ce propaganda “dezinformează” şi “manipulează”, sau poate fi o formă specială a relaţiilor publice, în măsura în care propaganda foloseşte, într-o măsură mai mare, mijloace de manipulare şi de distorsionare a realităţii. Ambele noţiuni sunt foarte strâns legate de noţinile de “Publicitate”, “Informare”, “Manipulare” şi “Cenzură”. Din punct de vedere istoric, cenzura a fost pusă în relaţie cu propaganda, dar în ultima vreme, mai ales după începerea războiului din Golful Persic, instanţele politico-militare ale SUA au aplicat cenzura şi în legătură cu relaţiile publice.
În esenţă, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi şi propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiţiei este “sistematic”. Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia şi doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.

(sursa:ro.wikipedia.org)

Mai jos un fragment dintr-un documentar facut in 1983, care exeplifica tot ce am scris mai sus.