Bucuresti 1984

culese de aici

GPL

Adica Gaz Petrolier Lichefiat.

Cati dintre noi isi mai aduc aminte de isteria creeata in acele vremuri de autobuzele cu rezervor deauspra.
Unii le-au numit bombe pe roti…
In cele din urma masinile dotate cu GPL s-au dovedit mai tarziu (adica incepand din anul 2000) o alternativa ieftina si buna a combustibilul clasic.

Bucurestiul de alta data

Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes) cunoscut diplomat român, în repetate rânduri ministru, fost Preşedinte al Ligii Naţiunilor.

Începând din anul 1921 a funcţionat ca delegat permanent al României la “Liga Naţiunilor” de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 şi 1931) Preşedinte al acestei organizaţii. În această calitate a militat pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproşat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca şi prea marea incredere arătată liderilor bolşevici. Simpatia deschisă pentru acţiunile stângii europene, cu precădere în războiul civil din Spania, a fost, de asemenea, rău văzută de clasa politică românească a vremii.

Surse: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Titulescu
http://blog.alexgalmeanu.com/?p=16#more-16

Odiseea comunista

“Scanteia”, ca de altfel toate mijloacele de propaganda socialista preamareau zilnic grija partidului comunist fata de om, fata de conditiile de locuit ale muncitorilor. Printre acestea, contructia de locuinte ocupa un loc prioritar, anual fiind date in folosinta multe zeci de mii de apartamente “confortabile, luminoase, spatioase” dupa cum titrau ziarele vremii.

Un pachet complet de fotografii legat de schimbarea la fata a Bucurestiului gasiti aici:
http://www.flickr.com/photos/danvartanian/sets/72157594166834095/

Si ca sa nu uit

http://www.ceausescu.org/

Cineva

sa comenteze acum articolele de atunci.Ce a iesit vedeti aici: http://www.scularea.com

Aceeasi oameni, alte ipostaze

Vinuri romanesti 1900-1989

Primăvara de la Praga

În Republica Cehă, şi cred că şi în alte ţări din Europa de Răsărit, se uită de multe ori că în august 1968 România a fost ameninţată, cel puţin pentru câteva zile, de acelaşi pericol ca şi Cehoslovacia. Pe 21 august, imediat după ocuparea Cehoslovaciei, serviciile secrete american şi francez au semnalat o mişcare masivă de unităţi sovietice şi bulgare în jurul graniţelor româneşti, iar informaţii similare au fost confirmate şi de turiştii cehoslovaci care se întorceau din concediu din Bulgaria şi din Moldova sovietică. Politicienii români au reacţionat în felul lor: toată România se afla, chipurile, cu arma la picior şi orice fabrică urma să devină o fortăreaţă dacă armate străine ar fi trecut frontiera de stat. În felul acesta, între 21 şi 30 august 1968 lumea s-a clătinat la marginea unei catastrofe ale cărei consecinţe nimeni nu şi le putea imagina, nici măcar preşedintele american Johnson şi ministrul Afacerilor Externe al URSS. În măsura în care se poate da crezare ambasadorului Uniunii Sovietice la Washington, Dobrînin, de la cele mai înalte niveluri ale Administraţiei americane s-a insistat pe lângă guvernul sovietic ca „în numele omenirii” să nu atace România, „deoarece rezultatele puteau fi imprevizibile”. Pur şi simplu, datorită opiniei publice mondiale, americanii nu au putut permite ca Uniunea Sovietică să ocupe militar o altă ţară, chiar dacă est-europeană. Până la urmă, Uniunea Sovietică nu s-a hotărât să facă pasul fatal, mai ales că în România nu era ameninţată sau pusă la îndoială „puterea socialistă”. Criza în jurul României s-a încheiat la 31 august 1968, când, în urma consultaţiilor cu centrala de la Moscova, Dobrînin a anunţat că „informaţiile despre invazia în România nu au fost întemeiate pe adevăr”. Cei de la Casa Albă probabil că au respirat uşuraţi.

…

La mijlocul lui iulie 1968, conflictul cehoslovaco-sovietic a ajuns la o ruptură deschisă atunci când conducerea lui Dubček a respins în mod public „scrisoarea celor cinci partide comuniste şi muncitoreşti” adresată Comitetului Central al Partidului Comunist al Cehoslovaciei, care fusese semnată la o şedinţă separată la Varşovia. Dubček a înţeles abia atunci că Brejnev şi ceilalţi conducători comunişti nu s-au lăsat convinşi de „onestitatea” intenţiilor lui şi că doresc să intervină imediat în forţă împotriva „contrarevoluţiei”. Cehoslovacia s-a trezit într-o izolare internaţională perfectă. Abia atunci s-a produs în sfârşit o modificare pozitivă în relaţia cu România.

Imediat, de la 15 iulie, ministrul Afacerilor Externe al Cehoslovaciei a dispus ambasadorului de la Bucureşti să transmită politicienilor români mulţumiri pentru toate manifestările de înţelegere şi simpatie care inundaseră presa românească. A fost transmisă la Bucureşti scrisoarea conducerii Comitetului Central al Partidului Comunist al R. Cehoslovace prin care N. Ceauşescu era invitat să efectueze o vizită în Cehoslovacia, vizită ce urma să aibă loc cât mai repede. Ceauşescu a sosit la Praga la 15 august, adică cu câteva zile înainte de invazie. Scopul ei oficial trebuia să-l constituie semnarea unui nou tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România şi Cehoslovacia, dar în realitate era vorba de demonstrarea existenţei unei alianţe strânse între cele două state, chiar dacă fusese forţată de împrejurări externe. Pentru majoritatea cetăţenilor cehoslovaci, sosirea lui Ceauşescu (ca şi a lui Tito, care avusese loc cu o săptămână înainte) a avut semnificaţia unui sprijin lipsit de echivoc al suveranităţii şi independenţei Cehoslovaciei, iar oaspetele român a fost primit în acest sens. Peste tot unde a apărut în acele zile, oamenii izbucneau în ovaţii, iar la Castelul de la Praga a fost întâmpinat de o mare mulţime care a scandat câteva minute în şir „Trăiască România”.

La patru zile după plecarea lui Ceauşescu, la 21 august 1968, în Cehoslovacia a intrat aproape o jumătate de milion de ruşi, bulgari, polonezi, unguri şi nemţi din Germania de Est înarmaţi. Conducerea României şi-a exprimat imediat un punct de vedere ferm de respingere, care nu a lăsat pe nimeni să se îndoiască de faptul că, în caz de atac, România se va apăra. În situaţia când pe teritoriul întregii Europe de Răsărit se deplasau unităţi militare puternic înarmate şi nu exista în nici un fel certitudinea că aceste unităţi vor intra numai în Cehoslovacia, era necesară o doză mare de curaj. Astfel, lui Ceauşescu personal i se deschidea calea de a-şi consolida propria sa putere, nu numai în România, care în mod tradiţional era anti-rusă, cât şi în lumea democrată, mai ales în Statele Unite ale Americii şi în Europa de Vest. Şi astfel, în timp ce Cehoslovacia ocupată a devenit din nou unul dintre sateliţii sovietici neinteresanţi, România şi-a câştigat, prin poziţia ei fermă, un prestigiu internaţional considerabil, pe care l-a consolidat sosirea la Bucureşti, în august 1969, a preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon.

(sursa: http://www.contrafort.md/2006/135/960.html)

Avand in vedere toate astea si tinand cont de indrumarile pretioase ale Tovarasului N. Ceausescu apar carti de pregatire a populatiei impotriva unui eventual atac.
La 27-28 decembrie in Sesiune a Marii Adunari nationale se adopta, printre altele, Legea privind organizarea apararii nationale a României (Legea 14/1972), în baza careia sistemul national de aparare cuprinde doua categorii de forte: permanente si nepermanente.